Omul-"regele" creatiei

Parintii rasariteni au abordat constant problema omului din perspectiva tainei creatiei si pe aceasta din unghiul antropologiei, omul aparand astfel ca sinteza a universului, ca microcosmos, parte si oglinda a intregului, punct de interferenta intre cele vazute si cele nevazute.

Sfantul Grigorie Teologul arata ca, pana la facerea omului, "mintea (lumea inteligibila) si simtirea (lumea sensibila) stateau in granitele lor, despartite una de alta, si purtau in ele maretia Cuvantului creator, laudand in trecere marimea operei si vestind-o cu tarie.

Din unghiul Scripturii insa, asa cum e inteleasa in Ortodoxia patrisiaca, omul nu e centrul, ci in centrul lumii.

Universul fara o constiinta cunoscatoare nu ar avea sens. Daca existenta deplina are sens, aceasta e pentru ca omul exista si ca o constiinta a universului, afirma Parintele Staniloae intr-o formulare crestina a principiului antropic.

Dupa chipul lui Dumnezeu fiind, omul e chemat sa cunoasca lumea cu ochii lui Dumnezeu, adica sa o contemple duhovniceste, sa recunoasca ratiunile spirituale pe care se intemeiaza toata faptura. Sfantul Maxim afirma o reciprocitate, o perihoreza si o comunicare fundamentala intre om si cosmos. "Lumea este in trup prin natura, trupul in lume prin simtire, si fiecare din ele este supusa celeilalte prin comunicare de la una la alta a proprietatii fiecareia". Omul sfinteste prin viata si faptele sale locul, iar acesta conditioneaza experienta omului